Monagrafie Voloca

STermenul de „vlah” îşi are originea la Celţii din Galia, numiţi „volcae” în izvoarele celtice. Denumirea de „vlah” a trecut la germani (Walh), prin care ei desemnau pe vecinii lor romani şi gali romanizaţi. Termenul de „vlah” indică deci o populaţie romanică, vorbitoare a latinei populare. Cu acest sens general va fi şi reluat de slavi, care, făcând cunoştinţă cu lumea şi civilizaţia romanică, prin intermediul germanilor (sec IX), aceştia le vor trasmite şi termenul întâlnit în vorbirea lor curentă. Aşadar, pentru slavi, „vlah” înseamnă un „străin”, „un neslav de limbă romanică”.
            Satul a fost întemeiat şi locuit de români, pe care slavii îi numeau volochi. Românii din Voloca descind din ţărani moldoveni (băştinaşi), din valahi maramureşeni şi din bejenari ardeleni.
            Comuna a făcut parte din unităţile administrative ale judeţului Cernăuţi.

Cadrul geografic al satului. Poziţia geografică

1. Este aşezat pe coastele Cozminului.
2. Spre Nord- Vest curge pârâul Derelui. Este în mare parte expus spre soare. Prin sat curg câteva pârâiaşe (şuviţe de apă): Borodaci, Hruşovăţ, Berezva, Olicica. Mai sunt şi alte pârâiaşe mai mici, care poartă numele cotului pe unde trec. Pe aici au trecut slavii, unii au rămas şi s-au romanizat. Au lăsat ca amintire numirea slavă a acestor pârâiaşe şi a unor locuri. Românii le-au primit aceste numiri, fără să le cunoască însemnătatea. (Borodaci, Berezva)
3. Centrul satului se compune din mai multe coturi:
4. Valea „Clipenei”
5. „Pe deal”
6. „Pe cea vale”
7. Pe „Gropană”
8. Pe „Trăsnăi”
9. Pe „Caliceanca”
10. În „Bahnă”
11. La „Comoară”
12. Pe „Pohurea”
13. „Paşnii”

Cătunul cel mai mare, despărţit de centrul satului de pârâul Borodaci, este Hruşăuţi.

1. Distanţa faţă de centrul judeţean este de 12 km.
2. Distanţa de la cea mai apropiată gară este de 4 km. (Cozmin)
3. Satul este străbătut de drumul comunal Voloca- Corovia, care-l pune în legătură cu drumul principal Cernăuţi- Siret. Din documentele vremii aflăm că la acest drum s-a lucrat în anul 1833. Şeful administraţiei Bucovinei, Frantz Kratter, eliberează la 24 decembrie 1833 o dovadă inginerului Marin, în care sunt enumerate lucrările de construcţie făcute sub conducerea acestuia, ca inginer ţinutal, în cei 8 ani de activitate în domeniul construcţiilor civile, de drumuri şi hidrotehnice în localităţile: Cernăuţi, Siret, Sinăuţi, Voloca, Rădăuţi etc. Prin partea de vest a satului trece drumul districtual Cuciurul Mare- Tărăşeni şi linia ferată Cernăuţi- Adâncata.
4. Cel mai apropiat oraş este Cernăuţi (12 km). Legăturile satului cu acesta se fac prin şoseaua comunală Voloca- Corovia şi cea judeţeană Cernăuţi- Siret şi prin calea ferată Cernăuţi- Adâncata.

Satul a fost întemeiat pe moşia comunei rurale Cuciurul Mare, într-un cătun numit „Horodiştea”, de unde apoi locuitorii s-au strămutat mai târziu în cătunul Săliştea. Ambele cătune s-au unit apoi cu vatra satului. Elena Niculiţă Voronca spunea că Voloca este un sat aşezat pe teritoriul istoricului Cozmin.

Dealuri        
            1. „Horodiştea” (întăritură de pământ, înconjurată de şanţuri de apărare, aşezare fortificată, cetate de pământ). Pe acest deal se află un platou care are o suprafaţă de 30-40 de hectare. Are o formă rotundă şi se înalţă cam la 8-10 m faţă de terenul dimprejur. Pe acest platou oamenii aveau ogoare, pe care semănau secară, grâu, orz şi ovăz. Tot pe acest platou se găseau cărămizi şi pietre frumos cioplite, iar pe unele dintre ele erau sculptate flori şi împletituri de tot felul, care de care mai frumoase.
            Pe dealul „Horodiştea”, în pădure, este un izvor numit de localnici „fântâna lui Sobieţchi”, craiul Poloniei. Lângă această fântână, pe un stejar mare, era prinsă o spadă de fier, lungă de 1 m şi lată ca de o palmă, cu un mâner pe care trebuia să-l apuci cu amândouă mâinile. Acestă spadă a fost găsită de cineva pe acele locuri şi a fost prinsă cu nişte scoabe de acel stejar. Ea a fost luată în primul război mondial de soldaţii galiţieni şi nu s-a mai ştiut de urma ei.
2. „Lisna”- este cel mai înalt deal din sat. Îşi începe urcuşul chiar de pe malul pârâului Derelui. Este format dintr-un pământ galben, amestecat cu bucăţi de calcar mari cât nucile. Are o vegetaţie săracă. Pe partea dinspre răsărit a dealului se află un podiş care coboară foarte lin şi care ajunge până în Valea Cozminului. Este bogat în vegetaţie. Pe dealurile amintite mai sus erau movile, pe care se găseau găteje pentru foc, care se aprindeau când năvăleau duşmanii.
3. „Buda”. Bude sunt peste tot pământul nostru, în Bucovina, în ţinutul Dorohoiului, în Tecuci, în Transilvania. Întâlnim numele Buda în Pluguşoarele noastre:
„Nu suntem de ici colea
Ci suntem de departe,
De peste şapte sate:
De la Buda Nouă
Pe unde mâţa ouă.
De la Buda Veche
Pe unde mâţa strechie
Şi cotocul
Nu-şi mai află locul.”
Într-o oraţie de nuntă din Transilvania se pomeneşte de Buda Nouă. Dem Teodorescu crede că ar fi vorba de Buda de lângă Pesta.
4. Dealul „La Comoară”. Pe acest deal era, până la cel de-al doilea război mondial, o dumbravă foarte frumoasă, plantată cu stejari. Acestei dumbrăvi i se spunea „Huciul lui Săndică a lui Guga”. Pe acel deal nu mai sunt acum stejarii cei falnici, ci case cu livezi şi pomi fructiferi.
5. Dealul „Crucea”. La poalele acestui deal era fântâna numită „La trei cruci”.
6. Dealul „Schinca”. În harta comunei Voloca din 1873, dealul acesta era numit „Stânca”.
7. Dealul „Tatinilor”
8. Dealul „Caliceanca”
9. Dealul „Pohurea” (Poharciuc)
10. „Pe Stanişte”

Fântâna din Cozmin „La trei cruci”

Era o fântână mult mai largă ca de obicei şi zidită foarte frumos, cu piatră cioplită. Când o cruce se învechea, se înlocuia cu alta nouă şi aşa se păstra din moşi strămoşi această datină. Aici veneau vara, pe timp de mare secetă, sătenii cu procesiune si cu preoţi după slujba din biserică şi făceau rugăciuni ca Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ, să-l răcorească şi să crească iarbă pentru dobitoace şi să aducă roduri şi cele de trebuinţă vieţii. Fântâna s-a astupat, iar crucile au dispărut. Se spune că în această fântână s-ar fi aruncat o femeie şi deci apa nu mai putea fi folosită.
Iată câteva exemple ale unor denumiri de locuri din sat: „Comoară”, „Dumbravă”, „Cozmin”, „Turci”, „Gropană”, „Sălişte”, „Pe Lan”, „Moacira”, „Paşnia”, „Berezva”, „Hruşăuţi”.
La dreapta de fântâna „La trei cruci”, pe câmp, într-o vâlcea aproape de pârâul Derelui, se află un izvor care curge dintr-o fântână. Această  fântână avea pe vremuri un budăi făcut dintr-un trunchi de răchită, cu diametrul cam de 1 m. Locul din preajma fântânii se numea „La Budăi”.

Premise şi caracteristici ale componentelor fizico- geografice

Relieful
Comuna este aşezată într-o zonă deluroasă, între Valea Prutului şi a Siretului. Relieful satului şi-a primit conturul şi forma foarte apropiată celui de azi. El este variat şi constă în şesuri roditoare de-a lungul pârâului Derelui, în dealuri şi obcine îmbrăcate în păduri de fag şi de stejar ce conferă peisajului volocean o deosebită frumuseţe. Comuna cuprinde istorica „Dumbrava Roşie”. Albia pârâului Derelui se află la cota de aproximativ 300 m deasupra nivelului mării.
Clima
Clima este destul de aspră, cu ierni care se prelungesc până la 5 luni, urmând apoi o trecere scurtă spre vară, printr-o primăvară abia simţită. Vara e călduroasă şi se prelungeşte spre toamnă, care de obicei e lungă şi blândă.
Vânturile
Faptul că iernile şi primăverile sunt aspre se datorează reliefului, care, spre nord şi nord-est, prezintă o zonă deschisă, lăsând vânturilor din podiş o cale de pătrundere nestingherită.
Temperatura medie
Temperatura medie anuală este de 8° Celsius şi cu precipitaţii reduse. Temperatura în timpul verii urcă până la 35° C, iar în cursul iernii coboară sub 30° C.

Evoluţia istorico-geografică. Istoria satului

Satul apare rar în actele de cancelarie. Cea mai veche menţiune despre satul Voloca pe Derelui apare în hristovul din 30 martie 1575, dat de voievodul Petru Şchiopul. Din porunca acestui domnitor s-a făcut hotărnicia comunei Cuciur. În contextul acestei hotărnicii este amintit satul Voloca. Extragem din document pasajul care fixează hotarul acestei moşii:
„Iar hotarul acelui mai sus scris sat...pe nume Cuciur să fie începător dinspre Storojineţ, la poiană, la Criva, prin mijlocul poienei şi de acolo la Horodişte...şi la Trestianeţ...la pârâul Camenei şi de acolo la iazul lui Buhuşi...şi de acolo în jos de pârâu la drumul de jos, de către Mihalcea şi de acolo începe în jos de către Cozmin...la pârâul după Voloca...şi la pârâu de după prisacă şi de acolo iarăşi la Derehlui.”
În anul 1774 Voloca figura printre satele mănăstirii Putna. Aceasta şi-a exercitat cu greu dreptul de proprietate asupra satului din cauza distanţei mari. Presupunem că această mare distanţă a făcut ca între călugării de la Putna şi locuitorii din Voloca să intervină o învoială. Sătenii plăteau către mănăstire o anumită sumă de bani şi astfel erau lăsaţi să stăpânească liber moşia. Învoiala a încetat odată cu secularizarea averilor mănăstireşti (1783).

Pârâul Derehlui

Dimitrie Onciul spune că numele pârâului Derehlui provine de la cuvântul „dereh”, care în tătară înseamnă „râu” (Fluss), o dovadă că pe aici au trecut tătarii. Acest pârâu este consemnat şi în unele acte de cancelarie. Într-un document din martie 1491, referitor la satul Hliboca, se spunea: „Bătrânul Iudca a primit satul Hliboca, mai sus de Derehlui, de la Alexandru cel Bun”.

Populaţia satului

Dezvoltarea populaţiei satului Voloca ar putea fi studiată într-o monografie specială. Cum însă comuna Voloca se află într-o zonă inaccesibilă cercetării monografice de teren, nu ne putem folosi de aceste materiale documentare.
În anul 1774 satul Voloca avea 53 de case, 49 de birnici, un preot, un dascăl, un scutelnic şi un evreu.      
O serie de familii apar cu denumirea meseriei pe care o practica principalul membru al familiei (Onofrei, dulgher, Ion, rotar, Andrieş, butnar, Andrieş, scripcar). Majoritatea capilor de familie erau de acest gen: Nicolai, sin Ostafi, Vasile, sin ego Toader, Ion, sin Ursul, Ion, sin Gheorghiţă, Anton, zet Măriuţei, Vasile, zet Nechitei. Numele de familie se vor forma mai tarziu.

Biserica

Bogăţia pădurilor din Ţara de Sus a făcut pe locuitorii acestor plaiuri minunate să-şi înalţe din lemn biserici şi case pentru locuit. Unele locaşuri de cult au străbătut veacurile până în zilele noastre. Din lipsă de izvoare, nu ştim când a fost ridicată prima biserică în Voloca. Un timp oarecare, preoţii au făcut serviciul divin într-o casă. În anul 1785, satul era înzestrat cu o biserică.
Cu timpul, când adunătura de oameni s-a înmulţit devenind însemnată comună, s-a ridicat în anii 1829-1831, nu departe de cea veche, spre apus, o altă biserică din lemn de stejar, mult mai încăpătoare, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, ca şi cea dintâi. Planul bisericii este cel al unui dreptunghi, cu altarul retras de la pereţii navei.
La o distanţă de câţiva metri, spre sud de biserică, se ridică clopotniţa. Planul de construcţie este simplu, identic cu cel de la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Suceava, un zid drepunghiular cu 3 deschizături, în care sunt 3 clopote.

Învăţământul

În anul 1859 a luat fiinţă în acest sat şcoala naţională trivială. În acest an, postul de învăţător era vacant şi nici un copil nu frecventa şcoala. Primul învăţător, absolvent al Pedagogicului din Cernăuţi, trimis să pună bazele învăţământului în satul Voloca, a fost Dimitrie Andronic, venit de la şcoala naţională din Volcineţ.

Şcoala cea nouă din Voloca (fotografie)

Epidemiile

Nici satul Voloca n-a scăpat de holeră. Cei morţi de această boală erau îngropaţi de ciocli, sărăcăcios şi repede, fără preoţi. Toţi au fost îngropaţi în afara satului, pe dealul Caliceanca. Locul lor de înmormântare se numeşte şi azi „Holerişte”.  
(Fotografie)

 
Crâşmele din sat

Până în anul 1848 încă nu se ştia ce-i beţia, dar de atunci încoace, oamenii, poate de bucurie că au scăpat de boieresc, au început să bea. Velniţele şi crâşmele au început a se înmulţi prin sate, ca ciupercile în păduri după ploaie. Oamenii au început să se dea la băut astfel încât crâşmele foiau de dânşii, iar velniţele nu mai puteau birui cu arsul holercei, aşa de multă se trecea. Oamenii beau, dar traiul lor cel bun se ducea, iar pământurile li se strecurau în mâinile crâşmarilor şi ale cămătarilor. Mulţi gospodari buni au rămas în timp cu nimic, din pricina beţiei. Traiul cel bun de mai demult a trecut la alţii şi în locul lui a venit pe capul oamenilor nevoia, necazul. 

Etnografia

Viaţa satului Voloca de pe coastele Cozminului s-a desfăşurat în ritm patriarhal. De sute de ani, prietenul sătenilor a fost cântecul popular, doinele, baladele, colindele, horele, hramurile, cumetriile, nunţile, colocăriile...Oamenii cunoşteau munca pe ogoare, cântând în urma plugului şi la coasă, femeile ştiau să ţese pânză, să cânte la nunţi şi cumetrii, să-şi bocească morţii. Începând cu veacul al XIX-lea, urmele satului tradiţional s-au şters unele după altele. Unele elemente s-au mai păstrat totuşi până în vremea noastră.

Prezentare proiect

Obiectivul general al proiectului este promovarea ecoturistica a zonelor Sucevita si Voloca, a traditiilor, obiceiurilor si obiectivelor turistice din zona, precum si facilitarea comunicarii transfrontaliere prin consolidarea legaturilor durabile in domeniul turismului, intre comunitatile romana si ucraineana.
Activitatile proiectului corespund obiectivelor si prioritatilor programului, si anume contribuie la extinderea si cresterea calitatii ofertei din sectorul turistic cu perspectiva transfrontaliera, contribuie la dezvoltarea durabila a sectorului turistic in ambele parti ale granitei si la dezvoltarea cooperarii transfrontaliere in vederea relevarii mostenirii comune socio-culturale, legata de istoria, traditiile, obiceiurile si mediu local. [ mai mult ]

Galerie foto